National Geographic Traveller Romania
Pe marele fluviu – de pe înălțimi până în junglă.
ÎÎN ZORI, AM PLECAT DIN CUZCO spre sud-est, către Bolivia. Am luat micul dejun la o cafenea de pe marginea drumului, la o oră de la plecare: cafea neagră și un castron mare de tocăniță cu pui, o pulpă întreagă într-un sos acrișor cu ghimbir și limetă, cu bucăți mari de cartofi și boabe de porumb cât unghia de la degetul meu mare. Mi s-au aburit ochelarii mâncând. Apoi ne-am luat din nou gecile și am mai mers cu mașina câteva minute, până în satul Checacupe, unde am ieșit de pe asfalt pe un drum forestier și am început să urcăm prin Anzi.
Venisem în Peru pentru Amazon, renunțând la planul inițial de a-i străbate apele late în Brazilia, pentru că mă atrăgeau contrastele geografice din partea peruviană. Voiam să văd cum se formează marele fluviu. Să merg pe jos până la izvoare nu puteam (locul nu e ușor accesibil), dar puteam să-i aproximez traiectoria generală și să urmez curgerea afluenților de pe înălțimile Anzilor până în pădurea tropicală, în încercarea de a înțelege ecosistemul celui mai mare fluviu din lume. Amazonul nu își varsă dintotdeauna apele noroioase în Atlantic. A fost o rețea de râuri care curgeau spre vest, până acum circa 15 milioane de ani, când ridicarea Anzilor de-a lungul coastei pacifice a format o baricadă și o mare interioară, transformată
cu timpul într-un enorm lac cu apă dulce. Acum 11 milioane de ani, noi schimbări geologice au început să împingă apa spre vest, drenând în cele din urmă lacul și formând fluviul pe care îl cunoaștem azi. Suprafața străvechiului lac e acum o zonă dominată de cea mai mare pădure tropicală din lume, cu cea mai mare diversitate de plante și animale de pe Pământ.
INDIFERENT DE SISTEMUL DE MĂSURĂ, mărimea Amazonului e greu de conceput. În mod surprinzător, încă nu este sigur cât de lung e și nici dacă depășește ca lungime
Nilul. Estimările conservatoare îi atribuie 6.430 km, dar unii experți cred că este mai aproape de 6.900 km, caz în care ar depăși Nilul. Bazinul lui hidrografic, îmbrăcat în păduri tropicale, acoperă aproape 7.000 km², deci este doar cu puțin mai mic decât Australia și de două ori mai mare decât următorul bazin hidrografic de pe planetă – al Fluviului Congo, din Africa Centrală. În sezonul ploios, Amazonul și afluenții lui se umflă, înghițind uscatul din zonele inundabile și aducând substanțe hrănitoare pe solul pădurii. Greutatea fluviului ieșit din matcă la altitudini mici comprimă
scoarța terestră cu circa 7,5 cm. Se știe cât de greu este să îi măsori debitul – unii estimează că, în perioadele de vârf, Amazonul poartă peste 310.000 m³ de apă pe secundă.”
Pădurea amazoniană (care cuprinde peste 60% din suprafața de pădure tropicală rămasă pe glob) e plămânul planetei: absoarbe circa două miliarde de tone de CO2 anual și produce 20% din oxigenul de pe Pământ. Se estimează că în bazinul hidrografic al fluviului trăiesc jumătate dintre speciile de plante și animale ale lumii. Este cel mai important ecosistem de pe planetă. Dar și cel mai puțin înțeles. Oamenii de știință consideră că am descoperit doar o părticică din speciile care trăiesc pe cursul Amazonului și că până și pe cele documentate le cunoaștem doar rudimentar. În același timp, localnicii sunt nevoiți de multe ori să maltrateze ecosistemul prin braconaj, exploatări miniere și despăduriri, în țări care, de prea multe ori, depun puține eforturi pentru a încuraja stiluri de trai alternative, sustenabile. Iar undeva în depărtare, tăvălugul lumii industrializate înaintează, intoxicând atmosfera cu carbon la o viteză cu care pădurea tropicală nu poate ține pasul.
Cursul Amazonului nu e o destinație turistică de top. Generații întregi de exploratori care duc mai departe povești eroice despre expediții adesea fatale, susținuți de fotografi iubitori de exotism, au descris un peisaj neprimitor, populat cu sălbatici. Imaginea persistă până în ziua de azi. Impresia aceasta, împreună cu infrastructura nefiabilă (dar în dezvoltare) din pădurea tropicală și cu preferința călătorilor pentru atracțiile învecinate, ca Machu Picchu, au împiedicat Amazonul să atingă statutul de destinație sălbatică, dar luxoasă, de care se bucură alte locuri izolate care oferă aventuri asemănătoare în natură.
Tocmai amestecul acesta frustrant de percepții greșite și valoare ecologică, concentrate într-un loc cu o asemenea splendoare ascunsă, m-a făcut să-mi doresc să îl văd. Era ceva mistic în posibilitatea de a ajunge, în doar câteva zile, de pe ghețarii de pe vârfurile Anzilor până în căldura umedă a junglei – trecând printr-o gamă largă de peisaje cuprinse toate de un singur ecosistem, unite de cel mai mare curs de apă din lume.
Dar mai întâi aveam de urcat. De la Checacupe, drumul se ridică deasupra Văii Ocefina, de-a lungul unui fir subțire de apă nisipoasă care se revarsă peste stânci și șerpuiește prin câmpuri cultivate și pășuni.
Este un drum de pământ denivelat, săpat în peretele nordic al văii – o pantă abruptă și golașă, brăzdată de șuvoaiele de zăpadă topită de la începutul verii. Când am ajuns noi, mai toate vârfurile de munte și dealurile își pierduseră stratul de zăpadă, așa că parcă eram pe o versiune locală, cu o singură bandă, a șoselei alpine Going-to-the-Sun, din Montana, dar cu alpaca în loc de capre de munte, la o altitudine de peste două ori mai mare și fără parapete. Cu atâtea viraje strânse fără vizibilitate, alunecări de teren și prăpăstii abrupte la doar o palmă de roțile din exterior ale camionetei, Leoncio, șoferul nostru, claxona întruna ca avertisment pentru mașinile care ar fi putut să se năpustească spre noi de după curba următoare.
PE LA JUMĂTATEA DIMINEȚII ajunseserăm la nivelul apei și ieșiserăm într-un luminiș unde valea glaciară se lărgea, devenind o zonă inundabilă plată și mlăștinoasă, și ne dezvăluia priveliștea lui Ausangate, unul dintre cele mai înalte vârfuri din Anzii peruvieni, cu ai săi aproape 6.400 m. În jur erau risipite casele fermierilor vorbitori de quechua, care trăiesc aproape cum au trăit secole de-a rândul strămoșii lor incași.
Dar în ultima vreme schimbările s-au succedat destul de repede în Anzi. Temperaturile mai calde le permit agricultorilor să cultive porumb și cartofi la altitudini mai mari ca niciodată și, în același timp, sezoanele ploioase au devenit mai imprevizibile, iar șuvoaiele de apă topită din ghețari – mai incerte.
Dezvoltarea agriculturii a fost primită cu bucurie de localnici, care s-au folosit și de zonele umede înalte tot mai mari pentru a-și adăpa turmele de lame și alpaca.
Dar dezvoltarea zonelor umede și a terenurilor agricole este temporară, legată de soarta ghețarilor care încă mai domină vârfurile din jur, deși se micșorează cu o viteză alarmantă. „Ausangate se înnegrește”, spune Efraín Samochuallpa Solis, biolog și director la ACCA, un grup peruvian pentru protecția mediului, dedicat conservării ecosistemului amazonian. „Se topește. Pe alocuri, topirea e atât de rapidă, încât se vede muntele, stânca.”
În susul și în josul Anzilor, ghețarii dispar într-un ritm care amenință sursele de venit ale sătenilor, orașele mai mari și bazinul amazonian însuși. Dacă în 50 de ani dispare gheața de pe Ausangate și alte vârfuri, după cum spun unele predicții, baza industriei turistice peruviene va fi zguduită grav.
PARCĂ ERAM PE O VERSIUNE LOCALĂ, CU O SINGURĂ BANDĂ, A ȘOSELEI ALPINE GOING-TOTHE-SUN, DIN MONTANA, DAR CU ALPACA ÎN LOC
DE CAPRE DE MUNTE.
LA O CURBĂ ÎN AC DE PĂR pe lângă o stâncă, ne-a făcut semn să oprim Santos Cabrera, un păstor de alpaca de 49 de ani, încovoiat de spate, care urcase cu greu pe potecă să ne ceară ajutor ca să-și ducă sacii de iută plini cu furaj peste coama următoare. Am încărcat vreo doisprezece în portbagaj, în timp ce omul se plângea cât i s-a îngreunat munca în ultimii ani. „Trebuia să înceapă să plouă în noiembrie, dar acum începe în august”, spune Cabrera. „Mi-au murit multe animale din cauza furtunilor puternice. A luat apa toată iarba. N-au rezistat.”
Cabrera ridică brațul către vârfurile impunătoare de deasupra noastră. „Toți munții ăștia erau acoperiți”, adaugă el. „Până unde stăm noi acum. În 12 ani, uite cât au scăzut ghețarii. Mi-e frică să nu rămânem fără apă în viitor.” Mi-am croit drum prin noroi până la o limbă de zăpadă și gheață care cobora dintr-o trecătoare înaltă – un vestigiu al ghețarului despre care ne povestise Cabrera. Gheața îmi trosnea sub bocanci, iar ghețarul scotea sunete de ploaie înfundată, produse de apa topită care se scurgea la vale printr-un pârâu îngropat.
Am trecut coama cu motorul ambalat și am intrat în ceață la coborâre. Dezvoltasem un profund respect pentru ce era în stare să facă Leoncio cu camioneta. Mersesem ani de zile pe drumuri de pământ accidentate în diverse părți ale Africii, dar niciodată nu văzusem un om să șofeze cu atâta siguranță. În curând au început să apară tufe mici. La scurtă vreme s-au arătat și copacii. Am ieșit din ceață chiar când soarele dispărea dincolo de Anzi.
CÂTEVA ZILE MAI TÂRZIU și câteva văi mai la nord, mă aflam într-o canoe în aval de Shintuya, pe Râul Madre de Dios. Lăsasem în urmă pădurea tropicală înaltă și coboram înspre alta, mai joasă, în bazinul Amazonului. Madre de Dios se lărgise, avea vreo 300 m lățime. Pe malul stâng era jungla deasă din Parcul Național Manu, sit din Patrimoniul Mondial UNESCO și cea