În inima furtunii
UN FOTOGRAF SE NĂPUSTEȘTE SPRE UN PERICOL DE CARE CEI MAI MULȚI OAMENI FUG –Ș I SURPRINDE NATURA DEZLĂNȚUITĂ.
CÂND EȘTI LA VÂNĂTOARE DE FURTUNI, îți începi de obicei dimineața într-un hotel ieftin, cu o cafea proastă, încercând să-ți amintești unde te-ai oprit în seara dinainte. Dacă totul merge bine, știi că în cursul aceleiași zile o să gonești drept spre haos. Și speri că la pachet cu tot restul o să prinzi și un moment sublim.
În dimineața cu pricina eram în Wichita, Kansas, în mijlocul unui proiect foto despre fenomenele meteo distrugătoare și dramatice care mătură centrul Statelor Unite în fiecare primăvară. Nick Moir, șeful expediției și atotștiutorul în materie de meteorologie, stătea pe marginea patului, aplecat deasupra unei întregi litanii de aplicații și radare online, în căutarea unei celule de furtună mai ca lumea, pe care s-o putem urmări. Nick e fluent în limbajul subtil al hieroglifelor cu prognoze în locație – de neînțeles pentru aproape toți ceilalți.
„Asta e”, a zis la un moment dat, fluturând telefonul spre restul echipei – fotografa Krystle Wright, videograful Skip Armstrong și cu mine. „Să-i dăm drumul!”
Ne-am încărcat echipamentele în mașină și am plecat, parcurgând sute de kilometri pe sub un cer fără pic de nor. Am lăsat însă în urmă ziua senină când am ajuns la marginea furtunii pe care o vizam și am pătruns într-un decor întunecat, plin de nori, fulgere în zare și ploi intermitente. Pe măsură ce ne apropiam de inima furtunii, ne-am trezit luptându-ne cu vânturi puternice, ploi torențiale și grindină nemiloasă. Krystle, la volan, a accelerat ca să putem întrece furtuna – care însă se mișca prea repede. Abia reușeam să ținem pasul cu ea.
Apoi am zărit un coșmar pe care îl iscase: la aproape un kilometru în dreapta, o tornadă masivă, înfășurată în ploaie. În haosul acela, ne era greu să păstrăm monstrul în câmpul nostru vizual. Forma ba apărea, ba dispărea în ploaie. Mobilele și-au pierdut semnalul – dimpreună
cu toate datele de care depindeam cu disperare, pentru aplicații radar și comunicare. Nu vedeam la mai mult de șase metri în față, iar grindina făcea așa un zgomot, că trebuia să strigăm ca să ne auzim. Drumul nostru părea că se intersectează cu traseul tornadei.
Și atunci Nick a decis. „Trebuie s-o lăsăm baltă”, a zbierat el. „E prea mult!”
Krystle a schimbat brusc direcția, îndreptând mașina spre nord, pe un drum de țară. Timp de o oră, am fost bombardați de boabe mari de grindină, încercând să scăpăm de nebunia acelei curse riscante. Ieșiți de sub efectul adrenalinei, dezamăgiți și înfrânți, știam că am procedat corect bătând în retragere. Dar judecata limpede poate fi dureroasă. Nu ne încheiaserăm misiunea. Nick a localizat o altă supercelulă, nu departe de unde ne aflam. Am pornit chitiți pe urmele ei – de parcă natura nu ne-ar fi umilit destul pentru o zi. După o porțiune cu cer senin, am găsit furtuna care ne aștepta – o imensitate de vis, cu curenți ascendenți rotativi deasupra cărora plutea supercelula, „nava-mamă”.
De data asta, am reușit să i-o luăm înainte. Apoi am tras pe dreapta lângă silozurile de cereale din Imperial, în Nebraska, și am privit cu admirație și groază cum acea formațiune uluitoare plutea în derivă peste lumea asupra căreia dezlănțuise iadul. Ore în șir am urmărit furtuna, oprindu-ne s-o fotografiem în toată splendoarea și apoi gonind înapoi la mașină ca să ne ferim de mânia ei. Puțin după miezul nopții, am lăsat-o să-și vadă de drum. Am urmărit norul plin de fulgere cum se îndepărta, luminând cerul nopții – o splendidă recompensă pentru cei suficient de nesăbuiți s-o caute.