EXISTĂ VIAȚĂ DUPĂ CĂRBUNE?
La un deceniu după disponibili zările masive, Petrila nu s-a transformat într-o așezare fantomă, ci este un orășel liniștit, pe alocuri amar și nostalgic, cuibărit la poalele Parângului.
La un deceniu după disponibilizările masive din Valea Jiului, Petrila nu s-a transformat într-o așezare fantomă, ci rămâne un orășel liniștit, pe alocuri amar și nostalgic.
În aerul rece al unei dimineți de octombrie, o fetiță se deplasează pe un drum care duce spre clădirile neîngrijite ale minei Petrila, cu câteva zile înainte de închiderea oficială a minei. În cartierul Bosnia din vecinătate, mulți locuitori trăiesc la limita subzistenței, supraviețuind adeseori prin furtul a mici cantități de cărbune de la mine.
În atelierul de tâmplărie al minei Petrila miroase plăcut a rumeguș, e frig și e plin de resturi de cherestea care zac pe podea. Soni își suflecă mânecile salopetei, își întinde mâinile împreunate în față, ca prinse de cătușe. Soarele frumos de octombrie pătrunde prin gemurile vechi ale halei înalte și-i luminează cicatricile de la încheieturi: „Uite, aici se văd arsurile, m-am vindecat destul de bine. Atunci sindicatul a plătit pentru tot, cremele erau foarte scumpe”.
Îi explicăm din nou lui Soni și colegului său că facem un articol despre Valea Jiului, iar ei surâd ironic și neîncrezător: „De ce? La ăia de la București nu le pasă de viața noastră...”
Am ajuns la mina Petrila cu câteva zile înainte de închiderea ei definitivă, pe 31 octombrie 2015, după 156 de ani de activitate. Am vrut să vedem ce se poate ghici în palma muncită a acestui oraș care s-a format pe baza cărbunelui extras din măruntaiele pământului timp de secole, ce înseamnă dispariția mineritului și ce se întâmplă cu zecile de mii de oameni pe care cărbunele i-a ținut în viață sau i-a omorât.
Aflată în Valea Jiului, alături de alte două mine, Petrila a fost considerată neviabilă. Ni se explică faptul că nu intră în faza de conservare, adică să poată fi reluată exploatarea cândva în viitor, așa cum au făcut-o nemții și polonezii, ci i se pune capac definitiv. Conform planului de închidere, în câțiva ani, unde acum sunt clădirile înalte, puțurile de extracție, șinele de tren și benzi transportatoare va fi arătură sau pajiște pentru oi și vaci. La sfârșitul turei, Soni închide poarta mare de fier a atelierului de tâmplărie și stă de vorbă cu unul dintre cei 80 de colegi rămăși. Acum câțiva ani erau mii. Pe jos, câteva butelii zac lângă o baltă
„Am stat două luni în comă indusă la București. Aveam arsuri pe 80% din suprafața corpului. Eram ars și pe dinăuntru. Eu am avut noroc; a fost o explozie în mină. Au murit 13 oameni, printre care și salvatori, că s-au dus după prima explozie și i-a prins o a doua și au murit pe loc“, îmi spune Soni, un bărbat de vreo 40 de ani, înalt, uscățiv și adus puțin de spate.
mare de noroi, deasupra atârnă o copertină coșcovită de praf de cărbune căzut dintr-o bandă transportatoare suspendată ruginită. La câţiva metri la stânga mai e doar un perete rămas dintr-o clădire ce avusese cândva două etaje, în timp ce mai în spate se ridică turnul de ¡ m de la fosta centrală a minei, rămasă acum schelet de cărămidă și betoane sparte. Cercul se lărgește și același peisaj în ruină se repetă în diferite forme și nuanţe de gri. Cât îmi rotesc ochii, văd un fost mic orășel, ridicat cu mulţi bani, efort și vieţi omenești. Acum e doar o mare dărâmătură compactă.
Îmi aduc aminte dintr-o dată cum eram acasă la Cluj, prin ¤¥, și am intrat în bucătărie și mama mea plângea. Era perioada de maximă austeritate a regimului totalitar comunist ca să putem plăti datoria externă a României și să devenim independenţi. Toată mâncarea era pe raţie și mama mea nu avea ce să ne dea de mâncare și plângea. Mi-am făcut temele la lumina lumânării; nu aveam apă și căldură la bloc ca să construim socialismul. Am simţit o furie cruntă, gândindu-mă că fiecare zid a fost construit privând de mâncare, lumină și libertate milioane de oameni. Și acum mina e o ruină care servește drept casă sutelor de câini vagabonzi care s-au aciuiat pe aici și care, în lipsa unui stăpân, seamănă cu peisajul: sunt toţi negri, gri, costelivi. „Am crezut cu naivitate că munca noastră va avea o finalitate”, a spus câteva zile mai târziu un fost director de la mina Petrila.
spun că decizia de închidere a minei a fost luată de fapt de mult timp, din cauza mineriadelor din anii ’, când ortacii au ajuns la București și au dat jos guvernul, din cauza accidentului din și a autorităţilor care au vândut mina la fier vechi ca să se îmbogăţească din comisioanele primite din importul de cărbuni de la polonezi. Și a Uniunii Europene, care ne transformă din producători în consumatori.
„Tăticu’ venea acasă noaptea după ce ieșea din mină, se îmbăta și ne lua la bătaie pe mine și pe soră-mea, arunca cu mâncarea pe jos.”
„Cumnatul meu a murit la 52 de ani de stop cardiac. Ce vrei, viață de miner.”
„Am cunoscut-o pe nevastă-mea la mină. Am coborât împreună cu colivia și m-am îndrăgostit pe loc. Ne-a cununat un inginer de la mină. Suntem împreună de 37 de ani.”
„Stăteam aplecați și săpam, erau vreo 50 de grade, colegu’ arunca cu apă să mă mai răcoresc. Ieșeam din mină, nici nu mai puteam mânca nimic.”
„După ce bărbatul meu s-a accidentat în mină, m-am angajat eu la spălătorie. Așa am reușit să ne creștem copiii.”
Asemenea blocurilor, magazinelor, atelierelor și caselor din colonie, toate construite în jurul minei, și viața, și moartea petrilenilor sunt strâns legate de cărbune. În Valea Jiului, până să înceapă exploatările miniere în anii 1880, existau doar câteva sate de momârlani, adică etnici români care își pășteau de secole turmele pe dealurile defileului. Pe pășunile domoale se auzeau din când în când tălăngile animalelor și strigătele ciobanilor. Conform statisticilor, în anul 1880 erau 3.000 de locuitori în Petrila. În doar 30 de ani, numărul lor a ajuns la 10.000. Așa cum se întâmplă de când existăm ca oameni, resursa naturală subterană devenită prețioasă (datorită revoluției industriale) a adus aici afaceriști, muncitori, comercianți, bani, zâmbete, trudă, amintiri, moarte, prietenie, lacrimi, greve, iubire, industrie, mașini și viață. Valea a fost inundată de români, maghiari, nemți, cehi, polonezi, romi și alte nații. În „mica Americă” – așa cum erau denumite coloniile de muncitori construite în vremea Imperiului Austro-Ungar, din care Valea Jiului și Petrila făceau parte –, se vorbeau 11 limbi. Sirena suna ascuțit în fiecare
dimineață să trezească colonia. Copii de 12 ani îngrijeau caii care trăgeau vagonetele cu cărbune, femeile lucrau la lămpării, bucătării, vestiare, sortarea cărbunelui, iar bărbații coborau în galerii strâmte.
Mina a trecut prin două războaie mondiale, a supraviețuit crizei mondiale din anii ’30 fără să aibă victime și fără să-și închidă porțile. Fluctuațiile economice și politice, evoluția tehnologică și cea socială, toate și-a pus amprenta pe viețile petrilenilor, în timp ce un lucru rămânea neschimbat: bărbații coborau în fiecare zi sub pământ să scoată cărbune și în fiecare zi urcau cu fețele înnegrite de praful atotstăpânitor, dar nu totdeauna ieșeau pe picioarele lor: de multe ori, răniți, pe brațele ortacilor sau pe targă.
Părinții lui Soni s-au cunoscut la mină în anii ‘60, ca de altfel majoritatea cuplurilor. Industrializarea masivă a României din timpul guvernării comuniste cerea mult cărbune pentru asigurarea autonomiei energetice a țării. Holul din gară era plin zilnic de oameni sosiți din toată țara să muncească la mină. Veneau cu sutele. „În stație se anunța: cine e pentru angajare, să vină în sala de așteptare. De acolo, erau preluați și duși la Petrila și intrau în producție imediat. Comuniștii asigurau salarii bune, cazare și mâncare”, îmi explică un miner înainte de a intra în șut, adică înainte de a lua colivia – un lift cu doar doi pereți de sârmă – care îl duce pe el și pe cinci colegi în penultima zi de viață a minei până la adâncimea de 970 m.
Îndeplinirea planului de producție asigura salariile și nu numai. „Era un brigadier care dădea mult cărbune, ăla era foarte puternic, vorbea direct cu secretarul de partid, îți dai seama. Cine muncea la el avea de toate, cârnați, salam… Eu munceam mult. El mi-a dat de toate. Am avut al doilea televizor color din Petrila”, își amintește domnul Dan, un fost miner-salvator care astăzi repară pantofi. În atelierul lui micuț stau așezate
ordonat pe pereți tot felul de scule. Printre rafturi, tovarășul Nicolae Ceaușescu ne privește zâmbind dintr-un poster decolorat, pe care muștele și-au făcut de cap în ultimele decenii. Miroase tare a chimicale și a fum. Aprinzându-și o nouă țigară, Dan continuă să ne spună cum planul de producție era îndeplinit fără prea multă considerație privind protecția muncii. Sondele care măsurau cantitatea de metan din aer și ale căror valori erau înregistrate la suprafață erau, de fapt, ținute pe jos, unde concentrația era mai mică. În calitate de miner-salvator a fost în multe misiuni în mină. Consideră că a avut noroc. Șeful său a murit asfixiat cu metan, iar el a scăpat pentru că era mai în spate și a reușit să-și pună masca de gaze. A trebuit să-și scoată șeful și colegul morți. Oprindu-se din montatarea unui toc de pantof, vocea calmă și joasă adaugă: „nu oricine poate fi miner-salvator; trebuie să știi cum să te porți cu mortul, trebuie să-i vorbești. Că el e greu și de aia îi spui, hai cu tata, hai lasă-te într-o parte, hai pune mâna stângă după umăr. Și el te ascultă și așa reușești să-l scoți din mină. Cum explic asta? Nu toate lucrurile se pot explica”.
„Țării, cât mai mult cărbune”, „Cantitatea e noua calitate” erau sloganuri din comunism care puneau și mai multă presiune pe mineri. În 1977, noul cod al muncii, care reducea din drepturile minerilor și-i împovăra, a stârnit mânia ortacilor. Cei din Lupeni s-au răzvrătit din nou, de data aceasta împotriva regimului comunist. După aceea, un nou val de muncitori au fost aduși mai ales din Moldova. În brigăzi au început să se infiltreze „băieți de la securitate” pentru controlul și dezbinarea minerilor. Au urmat apoi evenimentele din decembrie 1989, care nu au adus mari transformări în viața minei. În schimb, mineriadele din anii ce-au urmat se pare că și-au pus amprenta definitiv.
Despre acest subiect nu e bine să-i întrebi prea
multe pe cei din Petrila. Este încă tabu, de care mulți se jenează și despre care îmi spun cu mâhnire că a fost o mare manipulare, dinăuntru și din afară. „Crezi că eu am știut unde merg? Am mers că toți din brigada mea au mers”, îmi spune un ortac ieșit la pensie, care a participat la mineriadă. Eram prin clasa a cincea când la singurul post de televiziune se transmiteau imagini cu minerii veniți la București și care „făceau ordine printre golani”. Era prima dată când vedeam atâția zeci de mii de oameni la un loc, în afară de manifestațiile partidului comunist român. Nu înțelegeam prea multe, dar imaginile în care zeci de oameni cu căști și îmbrăcați în salopete loveau cu bocancii în cap alți oameni căzuți pe jos mi-au rămas mult timp întipărite în minte.
Ulterior, informațiile și analizele din mass-media au adus în discuție implicarea armatei, a serviciilor secrete și a multor altor grupuri de putere în procesul de fabricare a mineriadelor. În 2015, îi spun unui amic că merg în Valea Jiului să fac o cercetare de teren, iar el: „Ai grijă să nu te omoare ăia pe acolo”. La 15 ani de la prima mineriadă, frica de bocancii și bâtele minerilor este încă vie în mințile noastre. Și tot nu știm ce s-a întâmplat cu adevărat.
ÎmbrăCată În salopetă gigantiCă, înainte de a coborî în mina Paroșeni, trec pe la lămpărie să-mi iau sursa de lumină împreună cu ceilalți colegi din delegația specială. Primesc acumulatorul de la o femeie de vreo 50 de ani. Îmi ridică mâinile să-mi poată strânge mai bine centura cu acumulatorul și apoi îmi aranjează eșarfa de la gât în timp ce îmi spune cu o voce tremurândă: „Să scrieți, doamnă, că suntem și noi oameni, că nu suntem animale, că nu omorâm, că avem și noi copii de crescut”. Apoi se retrage grăbită cu capul în pământ. Mă trece un fior.
Următoarea zi, 31 octombrie 2015, e ultima zi de funcționare a Minei Petrila după 156 de ani de activitate neîntreruptă, conform planului de închidere de mine neperformante. La puțul-centru vin zeci de ziariști și reporteri, fanfară, conducerile companiilor miniere, sindicaliști, pensionari și câțiva tineri. E o răcoare și o umezeală sinistră sub pereții prăbușiți ai halei ce adăpostește puțul-centru. Lumea forfotește,
se pregătesc aparatele de filmat, instrumentele de cântat, paltoanele sobre, fețele serioase. Câinii costelivi stau pe margine.
Toți așteaptă să prindă simbolul închiderii de mină: ultimul vagon cu cărbune. Și iată-l că ajunge cu liftul! Minerii împing încet pe șine, în luminile zecilor de blițuri, un vagonet pe care este scris cu vopsea albă „ultima tonă de cărbune”. Unul dintre mineri spune încet, ca pentru sine: „Hai să începem circul cu vagonul”. Lumea se îngrămădește cu telefoane, camere de filmat, aparate foto. Momentul durează cam 10 minute pentru ca toți să reușească să-și ia cadre bune, timp în care minerii stau nemișcați în spatele vagonetului, în fața mulțimii avide de imagini.
Întreb un miner pensionar de ce sunt doar câțiva mineri la acest eveniment simbolic. Și el îmi răspunde scurt: „De ce să vină la bătaia asta de joc? Asta au făcut-o pentru ei”.
Jumătate de oră mai târziu, hala redevine complet goală, câinii slabi și gri reluându-și locurile furate pentru scurt timp de presă și de oficialități. Câteva zile mai târziu, vagonul mult fotografiat zace abandonat pe jos în curtea Minei Petrila. Lipsă de conștiință și de respect față de un simbol…
Încep să mă gândesc că poate lucrurile stau altfel. Închiderea de mină cu fanfară și presă nu a însemnat nimic pentru mineri. Poate doar o jignire și „un circ”. Și de aceea vagonul cu ultima tonă de cărbune nu reprezintă, de fapt, niciun simbol pentru comunitatea de mineri; este un produs artificial, bun de filmat și de fotografiat. Putea fi și de carton, o recuzită pentru un act dintr-o piesă de teatru. Confirmarea îmi vine doi ani mai târziu, când, pășind printre dărâmăturile nesfârșite din curtea minei alături de un fost miner, îi spun că am fost și eu la închiderea oficială de la puțul-centru. În ceața umedă și grea, îmi răspunde: „A, ai fost și tu la mascaradă?”
de fapt, înCeputul sfârșitului mineritului din Petrila s-a produs în urmă cu mai mulți ani. Orașul avea în 1991 mai mult de 11.000 de angajați. După mineriadele și disponibilizările în masă din anii ’90, în Petrila mai lucrau în 2005 mai puțin de jumate, adică 5.000 de oameni. Am venit în octombrie 2015 la Petrila să vedem cum se transforma un oraș după ce minereul în jurul căruia s-a clădit nu va mai fi exploatat. Se va transforma Petrila într-un oraș fantonă ca alte așezări industriale? Dar, uitându-mă la statistici, îmi dau seama că am pus întrebarea greșită. De fapt, transformarea se petrece de mai bine de 10 ani. Momentul critic al închiderii de mină a fost în anii 2000, când zeci de mii de oameni au rămas fără slujbe și mii de familii au fost afectate. Atunci, un apartament se vindea pe două lăzi cu bere, pe orice, numai să scape și să plece de aici. Bărbații și femeile au plecat în Spania, Italia sau Franța în căutarea unei slujbe. Copiii au rămas singuri sau cu bunicii. Statul a intervenit cu programele de reconversie și reorientare profesională. Conform datelor furnizate de Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă (AJOFM) din Hunedoara, în 2004 și 2005, din 1.600 de persoane consiliate, doar 32 și-au găsit loc de muncă…
„Știi ce au fost alea? Au fost niște metode pentru ca niște șmecheri să se îmbogățească, plimbând niște hârtii. Nimeni nu a fost reorientat profesional. Nu s-au creat niciun fel de alternative”, îmi spune clipind des și uitându-se la mine peste ochelari domnul Costel, un miner ieșit la pensie, care lucrează în tura de noapte la un magazin non-stop. Are multă treabă, pentru că vara se întorc petrilenii stabiliți in străinătate. „Aici, problema este că-i vezi pe tinerii care și-au strâns niște bani lucrând pe afară cum conduc în oraș cu peste 100 km/h. În fiecare vară mor câțiva din teribilism.”
La două luni de la închiderea oficială a minei, la restaurantul Căprioara din centrul orașului e mare petrecere. E botezul fiicei lui Mihai și a Ioanei. Mihai a rămas singur cu fratele său de la vârsta de 15 ani, pentru că părinții lui au fost nevoiți să plece la lucru în străinătate. Dl. Marcel a fost miner-salvator, a dormit prin camioane, hale, aziluri până a reușit să-și facă un rost în Italia și să trimită bani acasă celor doi copii: „Am vrut să meargă la facultate, măcar lor să le fie bine, să nu treacă prin ce am trecut eu la mină”. Doamna Maria, mama lui Mihai, completează: „Când am plecat, am plâns până mi-au secat lacrimile. Dar copiii mei s-au descurcat singuri, nici pe mătușa lor nu au lăsat-o să îi ajute. Ei își găteau, își făceau temele, au terminat amândoi facultatea”. Mihai și-a renovat tot apartamentul cu banii trimiși de părinți, lucrează la o societate de credit nebancară (ce prosperă în această zonă unde opțiunile financiare sunt foarte limitate). Soția sa, Ioana, a terminat și ea facultatea de sport la Cluj, dar deocamdată nu are slujbă. A lucrat sezonier la o cabană de la munte, dar s-a lăsat, deoarece angajatorul nu i-a făcut hârtii de angajare, a plătit-o cu minimul pe economie în timp ce lucra 10-12 ore pe zi.
e foarte cald în restaurantul Căprioara, simt că mă sufoc în fumul gros de țigară ce se îmbină cu mirosul greu de cartofi prăjiți. Petrecăreții sunt prinși strâns într-o horă, zâmbitori și transpirați. Mulți dintre ei au venit la Petrila pentru sărbătorile de iarnă. În curând se vor întoarce în străinătate. Marcel e îmbrăcat în costum negru cu dungi albe, poartă pantofi de piele negri cu alb și fumează liniștit trabucul în timp ce supraveghează bunul mers al petrecerii. Îl întreb despre viața din mină și-mi spune că a văzut multe ca miner-salvator: „Odată, un bloc mare de cărbune s-a desprins și a strivit un miner. N-am putut să-l
ridicăm. Am găsit picioarele minerului și ne-am orientat unde i-ar putea fi pieptul. Am venit cu pickhammerul și am început să sparg ușor, să nu-i crap capul”. Marcel se ridică de pe scaun, se încovoaie ca și cum ar avea pickhammerul în mâini chiar acum. Îmi arată tremurând din tot corpul cum spărgea blocul în căutarea colegului său. Fața îi e roșie, vinișoarele pulsează proeminent, o șuviță de păr i s-a lipit de fruntea scăldată în sudoare. DJ-ul pune un blues pentru cupluri, „Take my breath away”, în timp ce dl. Marcel spune: „Până la urmă am reușit să nu-i spulber capul cu pickhammerul. Dar îi ieșiseră sângele și plămânii pe nas”. Boxele urlă în continuare „Take my breath awaaaay” și mie mi se face rău.
La zece luni de la închiderea minei, mă plimb prin orașul Petrila și nimic din ceea ce văd nu-mi sugerează un oraș fantomă părăsit, distrus, uitat de lume. Câteva blocuri din centru sunt reabilitate termic, părculețele sunt animate de tineri și adulți, în cele câteva supermarketuri, mărfurile dispar repede de pe rafturi, oamenii din magazine, de pe stradă și din microbuze vorbesc familiar despre tot felul. Nu se aude niciun cuvânt despre mină. Doar întrebările mele legate de mineritul la mina Lonea, încă deschisă, creează mici discuții care se termină în general cu: „Sper să scap dracului teafăr de la mină și să-mi apuc pensia”.
La un deceniu după disponibili zările masive, Petrila pare unor ă ș el liniștit de la poalele muntelui Parâng. Nu seamănă cu niciun oraș fantomă cu peisaj post-industrial apocaliptic de prin Siberia sau SUA. Petrila a supraviețuit ca oraș după dispariția mineritului datorită pensionarilor de la mină și familiilor lor, momârlanilor – băștinașii care de secole își pasc turmele pe dealurile înconjurătoare –, copiilor de mineri ai căror părinți disponibilizați au plecat la muncă în străinătate și îi susțin economic și celor
câtorva sute de muncitori care lucrează în fabrici de piese de schimb sau mobilă. Economia zonei s-ar putea reorienta spre altă resursă naturală aflată din belșug în această zonă. „Aici sunt pășuni și fânețe pentru care efectivele de animale din prezent sunt nesemnificative, deci zootehnia are potențial mare de creștere”, îmi explică economistul Marius Cristea. Ar mai fi și turismul, dar în realitate lipsește infrastructura. „Au făcut un telescaun care vine de nicăieri și se duce spre nicăieri”, îmi explică proprietara unei mici cabane, pe care o ține deschisă din pasiune pentru munte. Cele câteva ceaiuri și beri vândute turiștilor de weekend de abia îi acoperă cheltuielile. Până să se pună strategiile naționale în practică, localnicii culeg ciuperci, afine și zmeură, ceea ce le oferă o altă mică sursă de venit.
Deocamdată Petrila se pare că rezistă, că viața curge în continuare, desigur, în alt ritm. Singurul regret al minerilor? Solidaritatea. De când au plecat de la mină, au pierdut legătura puternică, indestructibilă, ce se poate creea, precum cărbunele, doar sub pământ, sub presiune. La prima vedere, această pierdere a lor nu mă impresionează, nu îmi creează nicio emoție. Dar apoi realizez că nici nu pot să înțeleg ce e solidaritatea. Acest sentiment creat în condiții extreme, când viața este pur și simplu în mâinile celorlalți, îmi e necunoscut. Niciodată la birou nu am fost nevoită să-mi ridic șeful mort, asfixiat cu monoxid. Niciodată nu a trebuit să-mi sun colega ca să o întreb dacă are nevoie să-i duc la spital medicamente pentru arsuri de gradul 3. Niciodată nu a trebuit să caut picioarele colegului meu Mihai de sub un bloc de câteva tone.
Odată cu închiderea minei dispare moartea violentă întâlnită la fiecare pas, care a luat atâtea sute de suflete. Dar care a creat și solidaritatea ce a ținut în viață celelalte zeci de mii.