Soluțiile se caută în sine

Veronica Șandor, psiholog cu experiență și unul dintre puținii psihanaliști formatori de la noi, înființa în 1998, împreună cu un grup de psihologi și psihanaliști, Fundația Generația sub motto-ul „Ajutând acum copiii de azi, ajutăm copiii lor de mâine.“Fundația se dedică nevoilor psihologice ale copiilor, nu întotdeauna ușor de observat și de recunoscut. Sprijinul psihologic e necesar pentru a proteja copilul de suferința psihică și a-i favoriza dezvoltarea. Fundația ajută și adulții care se ocupă de copii să-i înțeleagă mai bine.

Fundația Generația împlinește 20 de ani! Cum este noua generație?

Veronica Șandor: La nivel general asistăm la o schimbare uluitoare a priorităților noii generații. Tehnologia, virtualul, setea de „rețete“fac parte din aceste schimbări și asistăm la efecte patologice – atomizarea indivizilor și a normelor, relativizarea excesivă a valorilor morale, însingurarea, creșterea anxietății sociale și a anxietății în general, somatizarea în defavoarea conștientizării conflictelor și traumelor. Totuși, nu este sănătos să generalizăm, să dramatizăm: tot ce vedem acum drept progres a fost perceput inițial cu neliniște. Părinții și copiii care au beneficiat de diverse forme de asistență de tip psihanalitic: consultație terapeutică, evaluare, psihoterapie mamăbebeluș, psihoterapie psihanalitică, asistență în deblocarea dezvoltării, psihoterapia diverselor traume – divorț, abandon, accident, abuz, boală somatică gravă au reușit să depășească impasul și să evolueze conform cu datele lor genetice, de istorie de familie, nivel de cultură și calități sau vocații.

Există însă și printre psihologi tendința de a se neliniști pentru copiii lor sau de a se avânta în indicații. Fascinația „rețetei“întrerupe contactul cu sine, generează neliniște și delegă altuia, adesea unui impostor, soluții pe care le avem în noi înșine.

De ce tinerii părinți de azi refuză (într-o proporție foarte mare) ajutorul pe care propriii lor părinți îl oferă în creșterea copiilor?

V.Ș.: Familia clasică este pe cale de dispariție; este desigur o pierdere. Se pune întrebarea dacă avem și un câștig. Motivele profund subiective ale acestei alegeri pot ține de conflictul de valori între generații, de o filiație resimțită ca traumatică, dar și de dificultatea de a depăși o revoltă adolescentină, de a regăsi filonul de iubire existent între tinerii părinți și bunici.

Sunt tineri părinți care se declară traumatizați de cantitatea de Nu-uri din propriile lor vieți de copii și cresc copilul spunând DA la tot ce le cere, acceptând chiar crizele de nervi inevitabile. Unde să privească un părinte care resimte o astfel de tentație pentru a-și găsi echilibrul și a feri copilul și familia de o serie de crize?

V.Ș.: În EL ÎNSUȘI, în propria istorie, în relația profundă cu părinții lui. A te încăpățâna programatic să îți crești copilul „pe dos decât ai fost crescut“nu înseamnă altceva decât să rămâi prizonierul relației cu propriii părinți, să-ți târăști copilul în acest conflict – să nu ții cont de el, ci doar de propriile tale războaie.

Din păcate, deși pe dos (sau tocmai de aceea), istoria tinde să se repete…

Cei care au crescut cu cheia de gât cresc acum copii excesiv de dependenți de asistența adultului până la vârsta adolescenței, acuzând mediul din ce în ce mai neprimitor. Totuși, autonomia este în principal funcție de psihic. Putem reuși să creștem copii autonomi chiar dacă suntem nevoiți să-i ducem chiar și la 14 ani cu mașina la școală, la toate ieșirile cu prietenii și în vacanță?

V.Ș.: Nu trebuie să proiectăm tot răul pe o anumită realitate istorică (cum păcătuim acum victimizând copiii cu părinți plecați la lucru în străinătate; nu în toate situațiile constatăm un caz de abandon cu consecințe catastrofale). A duce copiii cu mașina nu este în sine rău, dar devine atunci când mesajul și motivul trimit la angoasa socială, la exercita-

rea unui control, la neîncredere, la culpabilitățile părinților. Dar, da, chiar dus cu mașina, copilul poate crește autonom: părintele trebuie doar să audă când copilul spune „ajunge, mă descurc“și să nu continue doar pentru că este el îngrozit sau nu are încredere în copil.

Dorința de „a fi eu un părinte bun“începe s-o ia înaintea dezideratului de a avea un copil sănătos?

V.Ș.: Este sănătos copilul care a primit suficientă iubire pentru a putea fi el însuși, pentru a avea curaj în propria viață, pentru a alege autentic în dragoste, în profesie. Părinții care nu conștientizează acest lucru cad în capcana propriilor nevoi primitive și delegă altora funcția de a găsi soluții pentru a deveni „părinte bun“. Când cerem sau urmăm sfaturi, pierdem exact partea instinctuală, cea care iubește și simte.

Sunt părinții pregătiți să se poziționeze în relația dintre copii și tehnologia informatică actuală, relație pe care ei au încurajat-o poate la un moment dat, dar care adesea ajunge să invadeze viața familiilor?

V.Ș.: Nu. Este o experiență de autohipnoză și fuziune, care răstoarnă devenirea capacității de gândire. A delega tabletei sau telefonului prezența și relația ta cu copilul, iată punctul patologic de pornire. Aici, mai mult decât oriunde, prevenția este mai prețioasă decât tratamentul. Am constatat cu bucurie că există părinți extrem de preocupați să prevină acest tip de dependență, să stimuleze lectura, relația reală.

În ultimi ani, ADHD și autismul au umplut școlile și grădinițele. E o patologie specifică anilor noștri?

V.Ș.: Nu sunt patologii în esență noi, dar incidența și formele lor produc îngrijorare. Sunt invocate cauze genetice, psihice, biochimice, sociale etc. Probabil este o combinație a acestor factori. Avem însă de-a face și cu o diagnosticare excesivă, imprudentă, poate superficială, și o medicalizare exagerată.

Ce conduită și/sau atitudine să adopte părinții ca să evite instalarea lor, ce fel de ajutor să caute când observă ceva în neregulă la copil? Ce-i de făcut odată ce copilul familiei primește un diagnostic de ADHD sau autism?

V.Ș.: Cauzele acestor tulburări sunt cel mai adesea dincolo de ceea ce fac sau nu fac părinții. Ei sunt însă datori să le observe cât mai precoce, să apeleze la evaluarea psihologică și să înscrie copilul într-o formă de recuperare sau de terapie. Pentru părinți este o traumă severă și ei au nevoie să fie însoțiți în a înțelege și a face demersul potrivit. Experiența de psihanalist m-a făcut să văd importanța armonizării mai multor tipuri de tratamente psihologice. De exemplu, armonizarea terapiei comportamentale cu psihoterapia psihanalitică evită „dresajul“și favorizează comunicarea și contactul afectiv.

Din experiența mea și a colegilor mei, unele diagnostice de ADHD sunt abuzive. Odată intrați într-o psihoterapie, acești copii se stabilizează, se integrează, își reiau creșterea psihică; putem vorbi aici și despre o familie foarte afectată de stres, de anxietate, incapabilă să ofere copilului sentimentul de securitate de bază. Factorii psihologici sunt multipli și adesea determinanți. Tratamentul cu medicamente este abuziv utilizat mai ales în SUA. Acesta doar nivelează simptomele prea intense, dar nu se atinge de cauză. În Europa însă, din ce în ce mai multe voci atacă tratamentul medicamentos în favoarea tratamentului psihoterapeutic și mai ales psihanalitic. Războiul dintre dresaj/medicamente versus psihoterapie psihanalitică este foarte actual acum în Franța. Mizele nu sunt întotdeauna curate și în interesul superior al

copilului.