Despre rostul uitat
Când soțul s-a dus la pușcărie arestat fiind din motive politice, soția l-a așteptat statornică, plină de speranță, cu o iubire crescândă, cu o siguranță de neclintit ani la rândul. În fiecare zi pregătindu-se nu pentru sosirea la un moment dat a iubitului acasă, ci pentru primirea lui. Ca și cum din clipă în clipă urma să se întoarcă de la serviciu sau de la piață. Pentru a face suportabilă așteptarea și pentru a hrăni speranța, căci iubirea era nestatornică, îi spăla, călca și aranja hainele și lucrurile ca și cum el ar fi trebuit din clipă în clipă să intre pe ușa casei. Fără să-i treacă vreo clipă prin cap că sunt ani irosiți din viață, că sunt plăceri nesavurate, că sunt locuri necutreierate, că sunt gesturi nefăcute, că sunt mângâieri neresimțite. Este povestea unei familii nedreptățite de prigoana comunistă, poveste relatată de Nicolae Steinhardt în „Jurnalul fericirii“.
Viața este despre viață, mi-a spus cineva la un moment dat. Este despre a pune capul pe perna ta seara, cu mintea liniștită și cu sufletul împăcat că ai trăit frumos în acea zi. Fără a face rău, încercând să faci numai bine. Este despre a mânca la masa ta o mâncare simplă, dar extrem de gustoasă, pentru că o mănânci cu cei dragi. Este despre a te bucura în fiecare dimineață că poți vedea din nou lumina soarelui, despre a te bucura că exiști, că îi ai pe cei dragi alături, că poți avea o familie, că poți avea copii, că poți munci, că poți iubi, că poți spera, că te poți ruga și că poți fi recunoscător. Nu despre a fi fericit la modul absolut clipă de clipă, așa cum ți se vând gogoși peste tot, pentru că, nu-i așa?, altfel trăiești degeaba, ți-ai ratat viața. Nu e despre comparație permanentă.
Viața este despre lucrurile simple, firești, curate prin ele însele. Numai noi o complicăm în mod inutil.